Andra Hera este regizor și scenarist.
Dupa ce a absolvit École de Réalisation Audiovisuelle în Paris, Andra s-a întors în Bucureşti, unde a lucrat ca regizor secund, asistentă de regie, director de casting sau producător executiv.
În 2017, a realizat scurtmetrajul Borders/Granițe, coproducție româno-franceză, selectat în numeroase festivaluri internaționale. In 2021, a finalizat documentarul In mijlocul meu, vocea, nominalizat anul acesta la Premiile Gopo, categoria cel mai bun documentar.
Andra, postura de regizor imprimă un aer de mister, tu punând în lumină personajele create și mai puțin propria persoană, însă nouă ne-ar plăcea tare mult să te cunoaștem mai bine. Ce ai vrea să știe despre tine comunitatea The Woman?
Paradoxul este că, deşi atunci când lucrez la un film mă simt vie şi plină de adrenalină, îmi petrec o mare parte a timpului de lucru scriind şi construind poveşti. Scrisul, pentru mine este o necesitate, o formă prin care am acces la mine şi la lumea mea interioară. Este, cu alte cuvinte, calea către o conştientizare a trăirilor mele, care nu cred că s-ar putea întâmpla în alt mod. Cel puţin nu la fel de liber sau la fel de clar.
Deși toată lumea te cunoaște acum ca fiind parte din lumea artistică, a cinematografiei, puțini sunt aceia care știu că tu ai studiat la Paris și ești specializată în drept cu diplomă de licentă a Universității Sorbonna. Ne-ar plăcea să ne povestești parcursul tău, cum s-a produs schimbarea? De ce ai ales să nu profesezi în domeniul juridic?
Simţeam că mint fiind acolo. Că e o mască pe care o puneam în fiecare zi, intrând pe poarta facultăţii; că de fapt, nu mă interesează cu adevărat aproape nimic din tot ceea ce ar fi trebuit să mă intereseze şi că deşi petreceam ore bune studiind, acumulam informaţii care nu mişcau nimic înăuntrul meu. Au fost însă şi excepţii. M-au atras domeniul drepturilor omului şi dreptul penal internaţional. Cred că găseam în ele poveşti (reale) care mă emoţionau şi pe care căutam să le înţeleg.
Ai început ca asistentă de regie, regizor secund, director de casting, dar cu dorința arzătoare de a realiza propriul film, de a fi tu cea care dă naștere întregii povești. Și pentru că nimic nu e imposibil, dacă îți dorești cu adevărat, în 2017 ai realizat primul tău scurtmetraj, Borders/ Granițe. Cum a fost pentru tine această experiență? Cum te-ai simți prima dată în postura de regizor?
În momentul acela, din cauza stresului şi a tensiunii pe care le-am resimţit din mai multe motive, conştientizam doar ca prin vis – dacă pot spune aşa – cât de mult însemna pentru mine experiența prin care treceam. Îmi aduc aminte însă că, din când în când mă traversa o bucurie pe care trebuia să o ţin în frâu ca să mă pot concentra la ce aveam de făcut. Erau momente fulgurante, iar senzaţia asta se dizolva înainte să o pot cuprinde cu mintea.
Mi-a plăcut foarte mult să caut locaţiile pentru Borders, care a fost filmat în Paris şi în împrejurimi. În pregătire, împreună cu asistentul de regie, străbăteam Parisul în lung şi în lat – zeci de kilometri în fiecare zi, ajungând adesea în suburbii. Mă interesa, pentru fiecare scenă, un anumit tip de spaţiu – în primul rând unul care să nu amintească de Parisul turistic. Întrucât timpul pentru scouting a fost strâns, am găsit locaţii inclusiv parcurgând străzile oraşului pe Google maps, din Bucureşti, lucru pentru care e nevoie de foarte multă răbdare, aş tinde să spun.
E fascinant să caut locaţiile pentru un film, pentru că nu e vorba doar despre a găsi un loc cu potenţial cinematografic/vizual. E important ca acel loc să aibă un potenţial dramaturgic, să aibă cu alte cuvinte ceva de spus în poveste, într-un mod pe care uneori e dificil să îl pui în cuvinte.
De-a lungul carierei tale te-ai orientat foarte mult în zona filmelor de tip documentar. De ce anume ai ales să te îndrepți în această direcție și cum este ea privită la noi în țară de către colegii tăi din domeniu?
Aş spune că filmul documentar e o excepţie în parcursul meu. Filmările şi apoi montajul filmului În mijlocul meu, vocea au ridicat pentru mine probleme etice la care încă nu am găsit un răspuns. Îmi place enorm să lucrez cu actorii şi de aceea mă simt mai acasă în filmul de ficţiune.
De altfel, unul dintre proiectele foarte dragi mie din acest moment e legat chiar de asta – o şcoală de actorie bazată pe un curriculum atipic, care abordează lucrul actorului cu sine însuşi dintr-un unghi foarte personal.
Din postura de regizor coordonezi întreaga activitate a echipelor de pe platoul de filmare având probabil cel mai important rol în reușita și succesul unui film. Care sunt cele mai mari dificultăți cu care se confrunta un regizor în România? Care au fost pentru tine cele mai dificile momente și cum ai trecut peste ele?
Pot să vorbesc doar despre experienţa mea, evitând orice generalizare. Din păcate, tensiunile nu au lipsit, departe de asta. Mi-aş fi dorit să simt o implicare reală din partea echipei de producție. Lucrul acesta a lasat urme adânci, dar prefer acum să mă concentrez asupra proiectelor pe care le dezvolt în prezent.
De unde îți iei inspirația pentru a așterne pe hârtie firul roșu al unui nou scenariu, al unui nou film? Cât de greu este să găsești actorii potriviți, cadrul și locația care să se plieze exact pe imaginea pe care tu o ai în minte?
Inspirația vine din întrebările care mă preocupă în viaţa de zi cu zi şi din relaţia mea cu cei din jur. Explorez adesea ceea mă nemulţumeşte la mine însămi şi la cei din jur: experienţe pe care încerc să le înţeleg, reacţii pe care le-am avut sau lipsa unor reacţii pe care mi le-aş fi dorit.
Explorez experienţe care m-au atins profund şi caut apoi să construiesc poveşti şi personaje care – mai mult sau mai puţin subtil – ridică indirect întrebările respective.
În ceea ce priveşte găsirea actorilor şi a locaţiilor, e greu de generalizat. Cred că unul din primele lucruri pe care e bine să le înveţi când începi să faci filme este să fii flexibil şi deschis la neprevăzut. Uneori, ceea ce găseşti e mai potrivit pentru filmul respectiv decât ceea ce credeai că vrei şi e un lucru extrem de valoros să poţi simţi asta, să intuieşti şansa asta, în loc să te cramponezi de „socoteala de acasă”.
Eu cred că e bine să ştii ce vrei cât mai clar şi totodată să laşi realitatea să îmbogăţească proiectul la care lucrezi. E dificil pentru că asta înseamnă să te împrieteneşti cu neprevăzutul, cu schimbarea şi cu incertitudinea. Lucruri de care ne temem cu toţii.
Zilele de filmare sunt cu siguranță pe cât de frumoase, pe atât de obositoare și poate uneori chiar tensionate. Au existat situații în care a trebuit să gestionezi situațiile mai puțin plăcute, între actori, pe platourile de filmare?
Între actori, nu.
Există anumite criterii după care te ghidezi atunci când scrii? Te orientezi în funcție de ce prinde la public sau te bazezi doar pe convingerile și viziunea ta din acel moment?
Mă interesează mereu feedback-ul celorlalţi, însă pentru mine e important ca proiectul să aibă o fundație solidă, iar asta înseamnă să lucrez zi de zi până când îmi clarific intenţia şi motivaţia.
Am nevoie de o miză personală în ceea ce fac, cu alte cuvinte ca ceva din cine sunt, din experienţa mea, din ceea ce înţeleg eu despre condiţia umană prin prisma propriei mele experienţe de viaţă să se regăsească în fundaţia proiectului respectiv.
Însă pe parcursul dezvoltării poveştii, mă întreb într-adevăr adesea dacă subiectul sau întrebările pe care povestea le ridică sunt importante sau relevante şi pentru alții.
Exista un actor sau actriță preferată cu care ai lucrat foarte bine, de-a lungul timpului?
Nu am încă actori-fetiş deşi mă simt predispusă la asta. Însă aş lucra oricând, din nou, cu cei mai mulți dintre actorii cu care am lucrat până acum la filmele mele sau la cursurile de actorie.
Dintre regizorii celebri de la Hollywood sau din afara, cine este regizorul pe care îl apreciezi sau admiri cel mai mult? De ce?
Nu am un singur regizor în minte. Depinde foarte mult de proiectul la care lucrez. Mă întorc însă recurent la filmele şi căutările unor regizori precum: Ingmar Bergman, John Cassavetes, Nuri Bilge Ceylan, Mike Leigh, Andrei Tarkovski, Kelly Reichard, Apichatpong Weerasetakul, îmi plac o mulţime de regizori asiatici.
Descopăr anual nume şi titluri noi, care mă captivează. Rezonez în general cu filme (şi cărți) care nu se sprijină pe poveşti spectaculoase, care necesită atenţia spectatorului şi care îi lasă libertatea să simtă disconfort, să-şi imagineze, să-şi pună întrebări pentru care să aibă nevoie de timp şi de reflecție.
Anul acesta, în cadrul Galei Gopo, lungmetrajul regizat de tine, În mijlocul meu, vocea, a fost nominalizat la categoria Cel mai bun documentar. Cum ai primit vestea? Cum ai sumariza în câteva rânduri povestea acestuia?
E o bucurie să ştiu că munca mea e apreciată. Sunt recunoscătoare pentru nominalizare. M-a bucurat gândul că acolo în juriu au fost oameni care au rezonat cu documentarul meu, un film pe care eu personal îl consider curajos, neobişnuit şi, într-o oarecare măsură, inconfortabil.
E un film despre doi oameni care încearcă să schimbe ceva fundamental în viaţa lor şi să iasă dintr-un blocaj. Pentru Mihai, personajul masculin din film, blocajul e intim legat de relaţia cu mama şi de ancorarea în trecut. Pentru Octavia, personajul feminin, blocajul apare în relaţia cu propriile emoții, dar şi în relație cu fetiţa ei – sau, altfel spus, cu condiția ei de mamă.
Şi unul şi altul caută, cu ajutorul terapiei prin voce, să înţeleagă cine sunt şi ce anume se ascunde sub identitatea pe care si-au construit-o ca urmare a moştenirii emoţionale pe care au primit-o, ca urmare a educaţiei şi a mecanismelor de apărare pe care le perpetuează în viața de zi cu zi.
Ce planuri ai pentru anul 2022? Lucrezi la noi producții? Poți împărtăși cu noi mici fragmente din planurile tale de viitor?
Am 3 proiecte în lucru în acest moment, dintre care două sunt proiecte de film. Unul dintre ele este un proiect care explorează tema generozităţii şi pune, printre altele, întrebări precum: de ce ajutăm? Ce ne face, de fapt, să vrem să îl ajutăm pe celălalt?
Cât de mult suntem dispuşi să înţelegem cu adevărat nevoile celuilalt? Iar atunci când ajutorul începe să-ţi creeze disconfort sau nu are rezultatul scontat, cât de departe mai eşti dispus să mergi?
Celălalt proiect e mult mai personal şi cu atât mai vulnerabil cu cât pătrunde în registrul fantasticului, care e un teren nou pentru mine.
3 cuvinte care te caracterizează: e greu să vorbesc despre mine din afară. Aş vrea să cred că sunt rezilientă, curajoasă şi perseverentă.
Filmul tău favorit: sunt multe filme care m-au marcat de-a lungul timpului şi mi-e imposibil să numesc unul singur. Dar un film la care mă gândesc recurent este Distant /Uzak al lui Nuri Bilge Ceylan.
Ce te inspiră? Bunătatea şi dorinţa oamenilor de a ajuta. Momentele – trecătoare – în care ne întâlnim cu adevărat cu noi înşine sau cu „celălalt”. Explorarea a ceea ce suntem cu adevărat dincolo de felul în care am fost condiţionaţi să fim. Cazna de a ne atinge potenţialul, de a ne elibera de victimizare, de definiţii. Dificultatea de a ne accepta pe noi înşine aşa cum suntem şi pe ceilalţi, aşa cum sunt, fără a avea aşteptări. Libertatea şi dragostea care vin din această acceptare.
Note to self: să am răbdare.
Credit foto: Andrei Oana, Carman Gociu
—
Editor:
