Diana Colcer are o activitate cel puțin îndelungată în presa românească. Ea a intrat în această industrie în 2001 ca jurnalist și, mai apoi, redactor-șef al Bravo. A activat, ulterior, în cadrul publicațiilor Bolero, InStyle și The One. N-a știut de la bun început că această zonă era cea în care-și dorea să-și croiască un drum profesional: inițial, voia să dea la Arte fiindcă avea un talent necizelat la desen. Dar parcursul ei profesional s-a legat frumos astfel încât chiar dacă nu desenează „for a living”, tot un tip de artă practică și acum. Scrisul.
În spatele artei sale stau 20 de ani de activitate în presa românească (dublați de talentul ei la scris) – timp în care s-a adaptat constant la schimbările prin care a trecut industria. Dacă la început, în perioada în care lucra la revista Bravo, Diana își amintește că „făceau fotogafii pe film, pe care le developau la Kodack, în Unirii”, astăzi s-a tranzitat înspre integrarea în presă a unor advertoriale și proiecte native advertising, „proiecte 360”. Iar Cosmopolitan este publicația și brandul sub imperiul căruia Diana își practică astăzi, într-un mod strategic și planificat, „arta”.
Din descrierea profilului tău de LinkedIn, înțelegem că te consideri a fi „un scriitor talentat”. Ce înseamnă să ai talent într-ale scrisului? Care este cel mai mare dar cu care o astfel de înclinație vine la pachet? Dar „blestem”?
Eu cred că un scriitor talentat reușește, în primul rând, să convingă. Să fie credibil când dezbate prin scris un subiect sau altul. Apoi, reușește să le insufle altora pasiunea sau aversiunea sa vizavi de un subiect. Și, nu în ultimul rând, știe să-i țină pe cititori cu sufletul la gură pe măsură ce-și expune povestea sau argumentația, reușește să-i inspire, să le aline suferințele, să le stârnească curiozitatea, să-i facă să-și pună întrebări și să caute răspunsuri în viața reală, dincolo de textul citit. Acesta este darul pe care speri că îl oferi altora și ție însuți, desigur, atunci când îți pui sufletul și mintea în conceperea unui text.
„Scrisul onest, dezbrăcat de așteptări, te poate face să scormonești și să descoperi în tine frici și anxietăți pe care nu ești neapărat pregătit să le înfrunți.”
Pe de altă parte, un scriitor talentat țese frazele într-o cadență sonoră aproape magică… cu care, uneori, face o treabă excelentă în a se convinge mai ales pe sine. Se spune deseori că scrisul este terepeutic, și probabil că așa este. Însă scrisul onest, dezbrăcat de așteptări, te poate face să scormonești și să descoperi în tine frici și anxietăți pe care nu ești neapărat pregătit să le înfrunți. Și odată descoperite, nu te mai poți preface că nu sunt acolo. Și cred că acesta este blestemul scrisului bine făcut: faptul că vine la pachet cu conștiința dureroasă de sine și cu un „dar de a te autoconvinge” de tot felul de lucruri, iar asta — din categoria înțelepciunii citatelor de pe Instagram precum proverbialul „don’t belive everything that you think” — nu e neapărat bine.
Acestea fiind spuse, nu știu dacă sunt un scriitor talentat, asta ar trebui să mi-o spună alții, iar acela e doar un profil de LinkedIn.
Ai știut dintotdeauna că ceea ce-ți dorești să faci este să scrii în presa scrisă românească? Care este un lucru pe care ți-ai fi dorit să-l cunoști la începutul carierei tale, dar pe care l-ai învățat de-abia pe parcurs?
Am vrut să dau la Arte fiindcă aveam un talent necizelat la desen, moștenit de la mama, și fiindcă, de altfel, desenatul a fost multă vreme singura activitate (și mai apoi sportul) care-mi nivela undele cerebrale, care mă liniștea și mă împlinea până într-atât încât tot zgomutul de fond din capul meu era redus la tăcere.
Însă mi-a fost teamă, fiindcă toată lumea făcea meditații, iar eu nu mă simțeam suficient de pregătită. La Jurnalism, mi-am petrecut primul an de facultate convinsă că eu nu o să pot să fac niciodată această meserie și că, de altfel, nu am niciun fel de talent la scris. La cursul de Scrieri Creative, l-am avut ca profesor pe Sorin Preda, care-mi dădea note foarte mici și mă critica usturător de fiecare dată. Mi-au fost foarte de folos acele critici.
Cred că (și) datorită lor am dobândit ceva esențial, curajul de a scrie cu cuvintele mele. Așa că atunci când am început să scriu din mine, fără teamă, și nu m-am mai putut opri, am înțeles, în sfârșit, că îmi place această meserie și că, exersând scrisul ca pe un mușchi, chiar aș putea fi bună la asta.
Nu știu dacă există neapărat un lucru pe care aș fi vrut să-l știu mai devreme în carieră și l-am învățat abia pe parcurs… Mai degrabă aș fi vrut să știu cum să-mi folosesc mai eficient timpul și mintea așa încăt să învăț și mai multe despre această meserie, să realizez și mai multe.
Care sunt trei dintre cele mai importante schimbări prin care ai spune că a trecut presa scrisă românească în toți acești ani? Încotro se îndreaptă viitorul ei?
Nu pot să vorbesc despre presa românească per total, firește, pot să vorbesc despre publicațiile și companiile de publishing în care am lucrat. Dacă o iau cu începutul, probabil pare desprins din Epoca de Piatră a profesiei noastre să-ți spun că în 2001, atunci când am început eu la revista Bravo, aveam un perete cu tăvițe în care sortam scrisori venite de la cititori pe diverse rubrici din revistă, făceam fotogafii pe film, pe care le developam la Kodak, în Unirii, iar redactorul șef alegea coperta ediției privind negativele pe softbox.
Când am început să colaborez la Bolero, în 2004, revista avea deja site și un forum online pentru cititori, tot așa, organizat pe rubrici din revistă, unde toată redacția intra și răspundea la mesajele și întrebările citiorilor. Facebook și Instagram au devenit un tool de self promotion în munca redacției prin 2009, când lucram la InStyle.
Încă din perioada petrecută la The One și apoi, când am ajuns la Cosmopolitan, se produsese deja un shift în folosirea aplicațiilor de social media — respectiv, am început să le folosim nu doar pentru a promova munca noastră editorială, ci și pentru a promova proiecte realizate împreună cu cilenții de publicitate: advertoriale, native advertising, „proiecte 360”.
În același timp, feedback-ul cititorilor a început să sosească în timp real, la fel și, prin documentarea activă pe social media, inspirația pentru diverse subiecte, dar și opțiunile de colaborare și networking cu oameni și organizații dintre cele mai diverse.
„Schimbările care s-au petrecut în presa scrisă sunt puțin spus „mari”. Acum, ajungem să concurăm constant pentru cea mai valoroasă și mai volatilă „monedă” din epoca digitală: atenția cititorilor.”
Mai întâi, vorbim de evoluția profundă a profesiei de jurnalist în sine, de transformarea modului de lucru tradițional, deprins în facultate, pentru a integra și învăța să folosești noi digital tools și digital skills, cu toată rezistența perpetuă la schimbare care derivă din asta.
Apoi vorbim de conectivitate fără precedent, de genul care ne permite să lucrăm ședințe foto cu echipe internaționale și să intervievăm live, via Skype sau Zoom, celebrități de peste ocean, toate acestea fiind lucruri care acum câțiva ani îmi păreau imposibil de realizat pentru un jurnalist dintr-o țară mică.
Vorbim, desigur, și de „democretizarea” realizării de conținut, care ne pune indirect în competiție cu creatori de conținut autodidacți cu care ajungem să concurăm constant pentru cea mai valoroasă și mai volatilă „monedă” din epoca digitală: atenția cititorilor, atenția publicului.
În sfârșit, vorbim de estomparea tot mai problematică, zic eu, a liniei etice de demarcație dintre conținutul editorial și cel publicitar, prin „antrenarea” jurnaliștilor de presă scrisă pentru a produce și promova conținutul native advertising.
E o discuție foarte lungă pe subiectul schimbrilor din presa scrisă sau din profesia de jurnalist de presă scrisă. Nu cred că am putea epuiza prea curând această dezbatere. În ceea ce privește viitorul ei, eu cred că publicațiile de lifestyle cu un conținut nișat dar suficient de mainstream cât să nu se piardă complet în underground au șanse mai mari să rețină atenția publicului.
Modelul de business s-a transformat deja pe alocuri, făcând loc acelor publicații tipărite cu apariție trimestrială, dar care în restul timpului, se bazează, de fapt, pe platformele lor digitale.
Cred în publicații tipărite care au o aură de „collectables” — cu o periodicitate mai rară, dar de o calitate vizuală și jurnalisitică de excepție, așa încât să poată crea un orizont de așteptare și să poată fi colecționate de către cititori precum niște albume sau almanahuri.
Cum ai descrie vocea care o caracterizează pe Diana Colcer, jurnalista, în urma ultimilor ani? Care a fost momentul în care scrisul s-a transformat, pentru tine, dintr-un hobby, într-o manieră de a fi vocală?
Cred că în epoca democratizării creării de conținut, ca jurnalist sau ca publicație specializată pe un domeniu sau altul, te diferențiezi în primul rând și tocmai prin faptul că pentru tine nu este un hobby, ci o profesie.
Iar asta înseamnă — sau ar trebui să însemne — că ai studiat pentru asta, ai o experiență de mii de ore investite în perfecționarea „artei” tale, te documentezi și înveți constant pentru a rămâne relevant și îți tratezi munca și profesia cu o seriozitate, integritate, responsabilitate față de public și etică profesională pe care unii dintre creatorii de conținut ocazionali poate nu o au.
Democratizarea realizării de conținut prin prisma internetului înseamnă și „mere stricate”, fake news, fake experts, dezinformare cu sau fără intenție. Treaba jurnaliștilor de profesie și a publicațiilor serioase este să găsească moduri inteligente de a reține atenția publicului, de a convinge publicul că are de ce și pentru ce să le rămână alături.
Pentru mine scrisul a fost un hobby doar în primul an de facultate, atunci când am început să scriu short stories fără niciun motiv și, astfel, mi-am descoperit plăcerea de a scrie și curajul de a o face fără inhibiții și fără teamă. În rest, tot timpul a fost o meserie zilnică, una care îmi place.
Cât privește „vocea” mea, cred că la începuturi eram mai tentată să o folosesc în articole care explorau chestiuni care țineau de lumea interioară — dezvoltare personală, mental health, relații interumane. În ultimii ani, însă, mă interesează și mă implic mai mult când scriu despre subiecte care tratează lumea înconjurătoare — chestiuni care țin de drepturile femeilor și rolul lor în societate, double standards, dilema sustenabilității versus consumerism, dificultatea reciclării, educația financiară.
Din toată experiența ta de până acum, care simți că este un subiect referitor la women’s lifestyle căruia ar trebui să i se acorde mai multă atenție decât îi este oferită în momentul de față? Dacă ai putea să transmiți public un singur mesaj cu privire la acest subiect, ce ai vrea să transmiți lumii?
Cred că un subiect care merită mai multă atenție — și în special din partea femeilor — este educația financiară. În primul rând, cum și de ce merită să devenim independente financiar față de părinții și partenerii noștri, apoi ce să facem cu banii pe care îi câștigăm, cum să îi investim așa încât să producă pentru noi, pe ce ce merită să cheltuim banii și pe ce nu, capcanele cardurilor de shopping și o înțelegere adecvată a modului în care funcționează creditele, dobânzile, taxele, dar și ce înseamnă antreprenoriat.
Cred cu tărie că educația financiară cât mai timpurie în viața unei femei înseamnă mult mai mult decât a ști ce să faci cu banii. Ajută la cultivarea încrederii în sine, la dezvoltarea unui psihic puternic și echilibrat, la o viață viitoare mai împlinită și mai frumoasă, într-o lume care a rămas, din multe puncte de vedere, o lume a bărbaților. Oricât de multe greutăți ai avea în viață, atunci când ești cu adevărat pe picioarele tale, perfect capabilă să îți oferi singură stabilitate și independență financiară, ai și capacitatea de a te redresa și de a o lua de la capăt.
Din observații directe și mai puțin directe făcute de tine în rândul celor pe care-i admiri, cât la sută din ceea ce vedem în online coincide cu ceea ce este, de fapt, în offline? Cu câtă grijă alegi persoanele pe care le urmărești în online?
Cred că profilul oricui din online este mai mult o pagină de prezentare, un fel de CV digital pe care îl afișăm lumii despre noi înșine, așa cum vrem să fim văzuți și recunoscuți.
De aceea, urmăresc în online în special oamenii care îmi sunt prieteni sau pe care îi cunosc și personal.
Apoi, îi urmăresc pe cei care fac lucruri care mie mi se par interesante, admirabile sau de calitate, fie profesional, fie personal. Poate să fie oricine, de la un sportiv de parcour la un fotograf de modă sau un artist de graffiti-uri.
În sfârșit, urmăresc site-uri de jurnalism, publicații online care îmi plac și de la care simt că am ce învăța.
Sunt perfect conștientă că există viață după online, și încă multă și nevăzută în poze sau reels. Și este perfect normal să fie așa, mai ales dacă ai, ca privitor, discernământul și bunul simț logic să înțelegi asta.
Care sunt câteva dintre ideile preconcepute de care te-ai lovit până acum, lucrând la „cea mai îndrăzneață revistă pentru femei”– și cum ai reacționat la acestea? Ce crezi că ar fi bine să știe persoanele care încă atribuie astfel de etichete acestei industrii?
Personal, nu știu să mi se fi atribuit mie etichete; poate mai mult profesiei sau revistelor la care am lucrat. Îmi amintesc o fază din prima tinerețe când eram într-un club și am început să vorbesc cu un tip. Când i-am spus că sunt redactor la o revistă, replica lui, după un moment de gândire, a fost „presupun că e și asta o meserie”.
Apoi, mai târziu, când lucram la Bolero și făceam o rubrică ce implica un fel de jurnalism investigativ bazat pe experiența personală, în domeniul relațiilor dintre bărbați și femei, am avut un iubit care se temea constant că povestea noastră o să ajungă în paginile revistei.
La Cosmo, unul dintre cele mai surprinzătoare momente de acest tip a venit din partea unei agenții de media care ne-a spus că un anume client nu lucrează cu noi pentru că nu-l interesează „o revistă pentru femei care abia au descoperit ce au între picioare”. Sunt unii care încă mai cred că Cosmopolitan este o revistă despre sexualitate, sau dimpotrivă, o revistă de fashion.
Adevărul este că nu e nici una nici alta. Este o revistă — un brand, de fapt — care cultivă încrederea în forțele proprii și puterea feminină în toate formele ei, care susține și îndeamnă femeile să lucreze constant pentru a deveni azi versiuni mai bune ale celor de ieri. Este un brand care nu crede în stereotipuri sociale, de gen, orientare sexuală sau rasă, și pune pe primul loc incluziunea și body positivity.
Altfel, cred că, de fapt, cel mai trist lucru este atunci când oamenii care emit etichete sau diverse judecăți de valoare asupra unei publicații sunt aceiași oameni care nu au mai deschis revista în ultimii ani. Dar și mai trist este atunci când acei oameni lucrează în domeniu, învârt bugete de publicitate sau organizează parteneriate media.
„Cred oricum că o revistă de lifestyle este deseori ca o femeie superbă, a cărei apariție super elegantă pare efortless sau ca o petrecere glam organizată până în perfecțiunea detaliilor — ești conștient că s-a lucrat mult la asta, dar nu vezi (și poate nici nu ar trebui să vezi) stresul și munca din spate.”
Aceste idei preconcepute sunt numeroase iar una dintre ele ne indică faptul că lucrul într-o astfel de redacție este cât se poate de „glam”. Este lucrul într-o redacție a unei reviste pentru femei cu adevărat glam sau este acesta un mit? Ce ai spune că întărește în continuare această idee?
Sincer, aceasta este una dintre ideile preconcepute care nu mă deranjează — de fapt, cultivarea ei poate fi benefică la un anume nivel. Lumea digitalizată a fotografiilor și filmelor de pe IG ține mult la imagine, la status, iar o imagine glam cultivă indirect și impresia unui business solid, susține importanța și puterea brandului pe piața locală.
Și adevărul este că ai nevoie și de asta pentru a-ți clădi și menține succesul. Lucrul în redacția unei reviste pentru femei este glam în sensul că implică participarea la evenimente și lansări interesante, la care publicul larg nu are acces direct, implică accesul la vedete sau personalități din diverse domenii, interviuri face to face cu acestea, cine festive, petreceri.
Însă asta nu-i scutește pe redactori de multă muncă împărțită între print, social media și site, sau pe stiliști de căratul plaselor cu haine din magazine la ședințe foto și înapoi. Sunt aspecte ale muncii care intră la categoria „glam”, dar și aspecte care țin de multă muncă, stres, deadline-uri sau incertitudinea zilei de mâine.
Iar ideea de „glam și atât” este, probabil, întărită de ceea ce postăm în social media, unde, firește, le arătăm citiorilor pe unde mergem și pe cine întâlnim, ne lăudăm cu evenimentele pe care le organizăm sau cu exclusivitățile pe care le prezentăm.
Cred oricum că o revistă de lifestyle este deseori ca o femeie superbă, a cărei apariție super elegantă pare efortless sau ca o petrecere glam organizată până în perfecțiunea detaliilor — ești conștient că s-a lucrat mult la asta, dar nu vezi (și poate nici nu ar trebui să vezi) stresul și munca din spate.
Ai luat în considerare vreodată posibilitatea de a porni pe cont propriu ca jurnalist pe aceste nișe pe care te specializezi astăzi? De ce n-ai făcut-o până acum?
Da, sigur că am luat în considerare această idee, și încă o iau. Probabil chiar voi face asta cât de curând, în paralel cu ceea ce fac deja în munca mea la brandul Cosmopolitan.
N-am făcut-o până acum pentru că aș vrea să mă concentrez pe ceva care vine din mine cu adevărat, care nu este doar o modalitate lucrativă de a-mi folosi imaginea, pe o nișă sau pe un domeniu care să mă intrige și pasioneze cu adevărat, care să ajute la ceva, să facă o diferență în comunitate și căruia să îmi pot dedica tot timpul.
Sunt, poate — încă acum mai mult ca oricând — în căutarea acelei „voci” care să mă reprezinte cel mai bine, dar care să poată fi erijată și într-o idee de afacere sustenabilă din punct de vedere business.
Care a fost ultima dată când ai ales să scrii tu, pentru tine? Cât de greu îți este să mai găsești timp pentru această formă de introspecție având în vedere faptul că scrisul ți-e și job, nu doar terapie?
Cred că scriu „pentru mine” ori de câte ori fac editorialul din fața revistei, care deși poate trece drept o notă dedicată cititorilor, devine deseori o confesiune personală la un nivel sau altul. Așa constat deseori, din feedback-ul altora, că nu mi-am pierdut curajul.
Apoi, pentru mine, am multe povestiri în computer, scrise din divrese momente, în așteptarea inspirației pentru altceva. Dar e destul de greu uneori să găsesc timpul pentru a scrie efectiv pentru mine, fără a lăsa să mă distragă alte lucruri.
Modelul tău profesional:
Nu am un model profesional neapărat, dar sunt niște oameni de la care am învățat lucruri foarte bune mai ales când eram la început de carieră. Oameni cu calități și integritate profesională pe care nu le-am mai regăsit ulterior, în alții cu care am mai lucrat.
În acest moment modelul meu profesional este dat mai degrabă de publicații străine de lifestyle care au integrat foarte bine uneltele digitale, menținând în același timp și un standard editorial înalt și responsabil. Pe plan local, cred că îi respect și îi admir mult pe jurnaliștii de la Recorder și pe cei de la DOR.
Articolul pe care l-ai scris în 2021 și care simți că te reprezintă cel mai bine:
Am scris în Cosmo câteva pastile editoriale care mă reprezintă — una era o poveste amuzantă despre moartea spontaneității în viețile noastre, în relație cu lockdown-ul și pandemia. Apoi, cred că trebuie să pun pe listă un material de educația financiară la feminin pe care l-am scris.
Persoana intervievată cu care ai empatizat cel mai mult în toată cariera ta de jurnalist:
Nu pot spune că am empatizat atât de profund cu persoanele pe care le-am intervievat, fiindcă de multe ori stilurile noastre de viață erau atât de diferite, încât nu aș fi știut cum să mă pun 100% în papucii celuilalt și să fiu empatică la un nivel superior precum cel menționat de tine. Dar am cunoscut mulți oameni admirabili din multe puncte de vedere, cu care am rezonat fundamental pe multe planuri, cum ar fi Ana Ularu, de exemplu.
Altfel, țin minte că m-a impresionat David Beckham atunci când i-am luat un interviu, prin cât de uman și de cald părea să fie, prin cât de bine s-a purtat și a reușit astfel să mă facă să depășesc foarte repede tracul de a fi în compania unei vedete atât de mari. Sunt foarte mulți oameni pe care aș putea să îi menționez aici, dar adevărul este că fiecare om și fiecare interviu are să te învețe ceva, dacă ești curios și atent.
Ce te inspiră:
Cred că cel mai mult mă inspiră discuțiile cu alții, schimbul de energii și de idei care apare în acest proces. Uneori, când trebuie să scriu pe un anume subiect, petrec săptămânile de dinainte asimilând idei, uneori chiar inconșient, din orice exeperiență avută. Apoi mă inspiră observația mediului înconjurător, a oamenilor în diverse contexte de viață. Și chestiile clasice — cărțile, filmele, muzica.
Dacă ar fi să-ți transmiți acum un mesaj ție, cea care vei fi la bătrânețe, ce ți-ai spune?
Just do it. Orice ar fi, personal sau profesional, e atât de simplu. De fapt, cred că este ceva ce mi-ar plăcea și mi-ar fi de folos să aud mai des și acum, fiindcă de aici începe totul.
Fiindcă orice idee rămâne doar o idee dacă nu te ridici de pe canapea, metaforic vorbind, să o pui în practică. Și uneori petrecem prea mult timp analizând strict în planul ideilor.
În plus, un alt mesaj pentru mine cea de la bătrânețe ar fi: „arăți superb cu părul alb și povestește-mi cum a fost în Islanda.”
Editor:
