Roxana Lupu este actriță, doctor în teatru, speaker, consilier vocațional, viitoare producătoare și fondatoare a Arttis Academy, academie de învățare creativă.
Unele dintre cele mai cunoscute roluri interpretate de aceasta sunt Regina Maria, pentru care a fost premiata de UCIN pentru cel mai bun rol feminin al anului 2020 și Regina Elisabeta a Angliei în două producții televizate din UK.
Printre proiectele sale viitoare se numără un film care abordează tema violenței domestice și traumele care rămân și sunt date mai departe fiecărei generații și un alt proiect cinematografic care se va filma în Londra, unde Roxana s-a stabilit, al cărei temă principală face referire la dublele standarde ce vizează femeile și bărbații, abordându-se tema violului.
Legătura dintre lumea filmului, a teatrului în care Roxana trăiește și moștenirea pe care ea o lasă mai departe, poate fi rezumată exact prin cuvintele ei: „Teatrul, cinematograful ne dau imaginea vremii și a vremurilor, a gusturilor, a valorilor și a ceea ce va urma.”
Roxana, povestește-ne despre parcursul tău personal și profesional. Cum ai ajuns omul și actrița care ești astăzi?
Parcursul meu este destul de simplu, copil fiind îmi plăcea să fiu prințesă și să salvez lumea cum cred că își dorește orice copil la un moment dat. Cred că ceea ce mi-a deschis apetitul pentru artă au fost filmele musicaluri pe care le vedeam pe acea vreme pe TCM, filme de cea mai bună calitate, clasice, astăzi ca și atunci care pentru un copil de 9-10 ani erau fascinante. Mă refer aici la „Singing in the rain” filmul meu preferat, „Vrăjitorul din Oz”, „Gigi”, „Un American la Paris” cu minunatul Gene Kelly. Totul de la decoruri, la poveste, la personaje și mai ales la muzică mă fascinau teribil de mult. Apoi am descoperit clasicele filme din perioada de glorie a Hollywood-ului și anume „Pisica pe acoperișul fierbinte” cu Elizabeth Taylor și Paul Newman, film pe care cred că l-am văzut de vreo cinci ori, „Pe aripile vântului” la fel văzut și revăzut, „Giant” cu James Dean.
Toate acestea mie mi-au creat un mediu și o imaginație bogată, nu mă vedeam jucând în filme doar îmi plăcea lumea de acolo și îmi doream să trăiesc în ea, proiectam pe realitate optimismul și bucuria acelor filme. Cu siguranță fiind un copil al anilor 90’ timpurile mă ajutau enorm, dar ceea ce cred că m-a definit și m-a șlefuit ca persoană a fost atmosfera frumoasă, aș putea spune, în care am trăit, fără tehnologie, la casă, într-un oraș de provincie, înconjurată de oameni de bună credință.
Tot în acea perioadă, unchiul prietenei mele cele mai bune deschisese chiar lângă casa noastră un bar rock, de fapt singurul bar rock din oraș și cred că de pe raza a multor orașe, așa că orizontul meu artistic se mai îmbogățea cu ceva. Erau anii 90’, eram înconjurată de rockeri, auzeam de Guns N’ Roses, Jon Bon Jovi, Metallica ziua și seara mă uitam la filme vechi. Așa că am ajuns să iubesc, să caut contradicția și tensiunea care se naște dintre esență și aparență, care este definiția actoriei adevărate.
Ce consideri că ai moștenit de la părinții tăi și te ghidează în viață și carieră?
Fiecare moștenim mai multe din mediul în care trăim, din ceea ce vedem nu numai în casă, dar și în jur, din ceea ce auzim, ceea ce ni se spune, dar și din tăceri. Din acest punct de vedere ceea ce preluăm din inconștientul colectiv este foarte interesant de studiat și aprofundat.
Am moștenit cred că foarte multe de la tatăl meu și definiția că fetele moștenesc tații este cât se poate de adevărată în cazul meu. Am moștenit și bune și aspecte la care mai am de muncit. Cel mai important aspect pe care l-am moștenit de la ambii părinți este ambiția de a mă depăși, credința că munca sinceră îmi va aduce împlinire, alte oportunități, siguranță financiară etc., o anume dârzenie care cred că e și specifică zonei Vrancea, unde am crescut și mai ales bunicilor mei din zona Sovejei.
În vremurile în care am crescut eu s-a pus mult accentul pe bun simț și decență și în continuare cred în reinventare, dar mai consider că unele dintre cele mai fresh trăsături de caracter sunt decența și discreția. Cred și țin mult la oamenii care par tăcuți, misterioși și ascund o lume profundă și neașteptată, care așteaptă să fie descoperită de cei răbdători.
Nu o să vorbesc despre defecte, pe acestea le avea cu toții, și eu le am din belșug ca fiecare. Dar lucrez la mentalitatea de a fi mai bun azi ca ieri cu fiecare pas cât de mic făcut. Pare un minuscul efort, dar pe termen lung dă roade.
Cum contribuie, din punctul tău de vedere, teatrul și cinematografia la moștenirea unei țări?
Arta, în general, este ceea ce rămâne după ce a trecut toată politica, toată vorbăria, toată superficialitatea. Teatrul, cinematograful ne dau imaginea vremii și a vremurilor, a gusturilor, a valorilor și a ceea ce va urma.
Când guvernele investesc în educație, asta se vede mai departe în cultură și, din punctul acesta de vedere, dacă ne luăm după arta fiecărei perioade în parte suntem lămuriți asupra gradului de implicare a decidenților vremii în educație și acest aspect se reflectă inevitabil în artă. Iar dacă nu avem artă de calitate, piese de teatru și filme care să ridice întrebări, să aducă în dezbatere subiecte actuale să prezinte minorități și probleme stringente, atunci ce avem?
Pe lângă roluri fictive, ai interpretat și personaje cu o istorie în spate precum: Regina Maria a României, Regina Elisabeta a Angliei sau Prințesa Margareta. Ai primit aceste roluri cu o greutate din cauza moștenirii lor sau mai degrabă cu mândria posibilității continuării acesteia?
Cu umilință autentică spun că a fost o binecuvântare neașteptată să primesc ocazia interpretării unor astfel de roluri și le-am luat de fiecare dată așa, cu simplitate, cu gândul că interpretez o persoană indiferent de ce statut social ar avea, cu seriozitatea actorului care vrea să își facă cât mai bine meseria și cu realizarea că și aceste roluri sunt parte dintr-o etapă și că va veni alta în care voi interpreta alt gen de personaje.
Mai mult nu am reflectat pentru că făcând parte dintr-o industrie în care la fel de ușor cum intri într-un proiect și ieși, ai nevoie de flexibilitate mentală și lejeritate în a păși și intra în aceste lumi frumoase, dar și periculoase într-o anumită măsură.
Ai jucat rolul Reginei Maria în filmul cu același nume, regizat de Alexis Sweet Cahill, rol pentru care ai fost premiată de către UCIN pentru cel mai bun rol feminin în anul 2020. Cum a fost pentru tine să interpretezi un rol cu o moștenire atât de mare? Cum te-ai pregătit și ce greutăți ai întâmpinat? Cum simți că ți-ai adus aportul la moștenirea acestui personaj atât de reprezentativ pentru România?
Da, am interpretat rolul Reginei Maria, cumva un pas firesc dacă ne uităm în urmă, dar atât de imprevizibil atunci când s-a întâmplat. Pentru că nu m-aș fi gândit niciodată atunci când mă chinuiam să învăț domnitorii români în generală că voi interpreta personaje istorice și că o să mă fascineze viața lor.
Ceea ce am făcut este ceea ce puteam face omenește posibil în lunile pe care le aveam înainte de începerea filmării și anume să mă documentez, să citesc, să asimilez tot ceea ce a fost și a lăsat în urmă Regina Maria. Era și este singurul mod, pe lângă evident a fi în forma cea mai bună fizică, de a simți că îți folosești puterea personală și nu te lași copleșit de greutatea sarcinii date. Ziua citeam, mă documentam, seara alergam, mergeam la înot, sală, mă pregăteam fizic. Și încercam să nu mă gândesc pe cât posibil la cât de mult am de asimilat, de asumat de trăit.
Am lucrat la mindsetul meu constant, am avut destule seri nedormite când simțeam că e prea mult, că nu mai am timp să citesc tot ceea ce vreau, dar treceau repede emoțiile acestea.
În cele din urmă, cum spune Al Pacino: când ai ajuns pe scenă sau în fața camerei lași toată munca deoparte și EȘTI. Ai încredere că pietrele de temelie pe care le-ai pus, că regizorul, echipa toate te vor susține în demersul tău. Și cu puțină încredere și un pic de inspirație se întâmplă exact ceea ce crezi că se va întâmpla. Am lucrat la sistemul de credință, la autosabotare, la tot ceea ce ar fi putut însemnă piedici în a-mi face rolul și cred că asta a apreciat publicul și iată breasla. În cele din urmă rămâne bucuria că ți-ai făcut meseria așa cum ai intuit că e bine să o faci, așa cum te-au ghidat mentorii, profesorii și valorile în care crezi.
Am învățat după o experiență mai dură în Londra, într-o anumită perioadă artistică, că e bine să nu aștepți sub nicio formă aprecieri exterioare, să nu le cauți, doar să muncești și iar să muncești și dacă găsești bucuria și satisfacția în muncă, în proces nu mai ai nevoie de exterior. Dacă aprecierile vin cu atât mai bine.
Să spunem că în legătură cu rolul Reginei, acesta mi-a pus la bătaie tot ceea ce construisem până atunci, tot procesul meu actoricesc, tot modul de a lucra, toată dedicarea pentru un rol, toate mi-au fost puse sub semnul întrebării și tot ceea ce crezusem că nu a avut vreun sens la un anumit timp a fost extrem de valoros în munca la acest film.
Un alt rol interpretat de tine a fost Regina Elisabeta a Angliei în două producții televizate din UK: „Inside Buckingham Palace” și „Inside Windsor Castle”, producții apreciate în UK și în US. Cum a fost în cazul acestora? Cum a fost să duci mai departe moștenirea unei alte personalități importante, de data aceasta din cadrul altei țări?
Moștenirea Reginei Angliei este extrem de pregnantă în Londra și cu mare sfială am pătruns în lumea aceasta a ei. A fost o mare asemănare fizică între mine și Regină, mai ales în tinerețe, asemănare pe care eu nu o văzusem niciodată și de care am fost extrem de surprinsă. Lucrurile de genul acesta, mai ales în atare momente nu le percepe mintea ca pe ceva extraordinar pentru că nu ai timp în principal.
Așa că le-am luat ca atare și încă le iau. Am fost și sunt recunoscătoare pentru oportunitățile de genul acesta și mă bucură enorm să văd pe pielea mea că orice este posibil dacă crezi asta destul de mult. Considerând că la prima parte a seriei Prințul Philip era jucat de un actor din Serbia și Regina de mine, din România, ironia sorții mereu este surprinzătoare.
Ai interpretat multe roluri și ești o actriță cunoscută și apreciată în Marea Britanie. Simți că vei rămâne un punct de referință pentru cinematografia românească?
Mă măgulește complimentul, dar simt cu tărie că mai am destule de spus și de demonstrat și pentru mine fiecare proiect este un rol pe care îl iau de la zero și eu mă plasez în punctul zero al creației, adică îmi dau voie să fiu curioasă, să fiu stângace, să greșesc să fiu vulnerabilă, să îmi pot menține prospețimea.
Când voi ajunge în punctul în care să cred că le știu pe toate, atunci cu siguranță cineva drag mă va trage deoparte și îmi va spune că nu mai sunt artistă, sunt doar o imitatoare. Țin mult la prospețimea aceasta mentală, iar pentru un actor este aur curat.
Urmează să faci parte dintr-un nou proiect cinematografic, care va fi filmat în Londra și care va aborda violența domestică și traumele rămase, care mai apoi sunt transmise mai departe generației viitoare. Ce faci pentru a te pregăti pentru un astfel de rol? Ce simți în legătură cu faptul că vei fi parte din povestea unei astfel de moșteniri, „greu de dus”?
Da, este un proiect drag mie, necesar, actual și cred eu puțin dezbătut și arătat așa cum ne dorim noi să facem. Spun noi pentru că alături de Ada Vertan, o minunată producătoare, am ales să intru și pe partea de producție cu acest film, o premieră pentru mine. Filmul are un motto interesant și anume: „Barierele din jurul inimii noastre sunt adânci și puternice, protejându-ne de durere. Trăim în trecut sau în viitor sau într-un vis.”. Pentru că aceasta este senzația când stai pe probleme nerezolvate, că trăiești în vis, că ești detașat dureros de propria viață.
Mă bucur că povestea este spusă din perspectiva unei femei, Georgia Mihalcea, o sensibilă și în același timp foarte puternică femeie regizor care a scris și scenariul. Ea a ales un unghi în care nu arătăm neapărat scene dure, ci punem în fața privitorului rana ce se întinde peste generații și care provoacă atât de mult rău, atât de multă toxicitate, nefiind niciodată adresată, mereu și mai îngropată în subconștient de unde ne controlează așa cum își dorește.
De fapt adresăm un tipar mental extrem de întâlnit la noi în mentalitate și anume că dacă nu vorbim despre subiecte sensibile, delicate, acestea nu există, nu ne pot face rău, ele dispar. Este o privire infantilă asupra vieții care de fapt face multe victime. Și eu în familia mea, până am realizat că acest gen de gânduri provoacă mult rău și multă durere surdă, până nu m-am detașat și nu am plecat departe, nu am putut să văd ca printr-un microscop dureros ce mă ținea pe loc.
Filmul este o drama-comedie emoționantă, cu o tușă suprarealistă despre o femeie care se întâlnește cu tatăl ei mort într-o instanță de judecată dintre lumi unde sunt abordate consecințele durerii pe care el i-a provocat-o în copilărie, astfel încât amândoi să se poată elibera.
Arătam nu numai efectele violenței fizice asupra sănătății mentale a personajului feminin, ci și efectele asupra generațiilor care vor veni, efectele care au venit de la moși și strămoși la ea, tot acest fir invizibil care ne dă de cele mai multe ori vigoare, sens, lumină în viață, poate fi o sursa de întuneric, rău, deznădejde atunci când tiparul trăit de generații nu este înțeles, vindecat, asumat ca atare și în final cel mai greu, iertat. Filmul explorează un unghi diferit al vindecării traumelor transgeneraționale, concentrându-se pe bătălia dintre minte și inimă, pe care o moștenim din lanțul durerii, una care ne ține blocați, la pământ și departe de bucurie și împlinire… uneori și de realitate.
Dacă este să vorbim despre partea mai puțin plăcută a profesiei de actor, cum și-au pus amprenta asupra ta și a personalității tale multitudinea de roluri interpretate?
Până acum am avut destul de mult noroc să interpretez roluri destul de echilibrate, fară excese sau aspecte care mi-ar fi putut afecta sănătatea mentală. Consider că ceea ce simt că mă afectează mai mult când lucrez la un proiect este programul extrem de încărcat care uneori nu-mi mai oferă timp să mă detașez de munca mea și evident simt tot ceea ce fac mult mai complex sau greu de gestionat.
Cred că cea mai mare provocare în meseria noastră este ceea ce faci, cum îți gestionezi viața și timpul și mai ales mintea în afara scenei sau a ecranului, fiind de notorietate cât de competitivă este meseria de actor și cât de multe respingeri primim.
Aici multe persoane se pierd, pierd curajul, încrederea în drumul lor, nădejdea că munca asiduă îi va duce acolo unde merită să fie și de aici fiecare face compromisuri care poate peste ani sunt greu de acceptat.
Din acest punct de vedere, ce s-a îmbunătățit în ultima vreme cel puțin în Londra, este că s-a inițiat o discuție sănătoasă în legătură cu sănătatea mentală a actorilor și nu mai există stigma aparentă din jurul unei persoane care acceptă că nu mai poate într-un anumit punct. Chiar oamenii din industrie sunt înțelegători și curioși cu adevărat să susțină persoane care au probleme pe platou sau în teatru.
Aspect care aștept să se îmbunătățească și la noi, iar inițiativă publicației „Cultura la Dubă” este lăudabilă pentru aducerea în opinia publică a unor actori cunoscuți și a-i lăsa să vorbească despre provocări, sănătatea lor mentală post-pandemică într-un mediu sigur și lipsit de prejudecați. M-am bucurat să fac parte din seria lor de interviuri „Curaj” care a avut parte de o expoziție la Goethe Institut în toamnă.
Dacă vorbim despre rolul de care menționam mai sus, cu siguranță voi avea parte de alte provocări față de cele cu care am fost obișnuită până acum, dar am învățat de câțiva ani că nu e nicio problemă, ba chiar e o dovadă de curaj să spun că mi-e greu, să mă confrunt cu o provocare.
Ar fi multe de discutat în privința provocărilor meseriei de actor, de la dezechilibre în viața personală, la presiunea pusă pe femeile actrițe ca să evite maternitatea, că nu vor mai fi atractive la revenirea cât mai promptă și cât mai glamorous cu putință a lor după naștere. Provocări pe care le-am experimentat din plin. Dar lucrurile se schimba ușor, foarte ușor uneori și cel puțin în ultimul an am decis să nu mai contribui la pleiada de poze nerealiste și fals pompoase, alegând momente mai rare pentru a posta ceva, dar a folosi spațiul virtual pentru a spune ceva, chiar și ceva simplu.
Împreună cu soțul tău ai pus bazele Arttis Academy, unde abordați teme precum curajul, vulnerabilitatea, puterea personală, autenticitatea sau sănătatea mentală, fiind chiar traineri în cadrul acesteia. Care este povestea din spatele academiei? De ce ai hotărât să dai mai departe din ceea ce tu ai învățat de-a lungul carierei și experiențelor prin care ai trecut?
Amândoi am considerat încă de acum câțiva ani, când acestea nu erau teme așa cool, că sunt de fapt „ingredientele” care te fac să fii ceea ce s-ar numi o persoană de succes. Acum, mai mulți influenceri vorbesc despre vulnerabilitate și sănătate mentală și mă bucur când văd că se vorbește despre aceste teme în lumea noastră atât de cosmetizată. Uneori din păcate devin doar teme cool și neasumate, teme comerciale.
Înainte de pandemie când susțineam amândoi workshopuri cu 20-30 de oameni pe teme ca leadership, public speaking, perfecționism, curaj și vulnerabilitate era o emulație extraordinară, stăteam și câte opt ore, mult peste programul propus și duceam workshopurile mai departe cu voia și girul participanților și am văzut atunci live și raw cât de mare nevoie au oamenii de un spațiu sigur în care să se exprime, să fie primiți, ascultați, nejudecați și mai ales încurajați. Cât de frumoși și cu adevăr unici suntem fiecare în felul nostru.
A fost o trezire fantastică pentru mine, intuiam că așa este dar wow ce reacții am avut, ce bucurie sinceră era după fiecare atelier. Era o energia descătușată din care ne încărcam. Era energia declicului, a momentului de „a-ha” de care avem așa de mult nevoie, a înțelegerii că nu ești singur și că se poate.
Dacă cineva participă la noi la workshopuri cu acest gând aș vrea să plece „Că se poate! Orice, în orice crezi, cu suficientă muncă și dedicare se poate! Că tu poți! Să fii ceea ce vrei să fii, să faci ceea ce intuiești că poți să faci, să trăiești viața așa cum ți-o imaginezi!”.
Asta ne motivează pe noi și ne-a motivat pe noi atunci când ne-a venit ideea cu academia, dincolo de a prezenta anumite skill-uri și termeni tehnici. În pregătirea noastră ca traineri am investit amândoi, obținând titlul de trainer și coach vocațional, certificat ANC, deci nu minimalizăm aspectul practic și concret al academiei, dar de-a lungul experienței noastre cu oamenii am descoperit că aceștia tânjesc după mult mai mult de atât. Și le poți oferi informațiile tehnice cu un strop de inspirație la pachet.
Care sunt cele mai importante lecții pe care le lași moștenire celor ce trec pragul academiei?
Curajul, puterea credinței, a umorului, a autoironiei și a compasiunii către sine și către alții.
Ce vrei să lași drept moștenire mai departe pentru fiul tău?
Aș vrea să-l las cu citatul lui Brâncuși în suflet și anume „Creează ca un Dumnezeu, comandă ca un rege și lucrează ca un sclav”.
Credit foto: Abis Studio, Andreea Goia, Marcel Toperter
—
Interviul a fost publicat in Revista print The Woman (Moștenirea/Spring 2022).
Revista poate fi comandată de pe site-ul www.thewoman.ro (transportul este gratuit).
—
Editor:
