După 20 de ani în care a lucrat în televiziune, a apărut pe copertele tuturor revistelor glossy și a trăit „viața perfectă”, Andreea Raicu s-a înfățișat într-o zi de septembrie, în 2015, la o conferință TED din Piatra Neamț cu un discurs intitulat Drumul către împlinire. Atunci a fost prima dată când ea a spus în mod public faptul că și-a clădit viața pe o minciună. A fost o minciună aparent frumoasă: multe femei își doreau, la momentul respectiv să fie „ca Andreea Raicu” și să trăiască o viață ca a sa… Dar la un moment dat, după o relație toxică de șapte ani, Andreea s-a lovit de un zid: și-a dat seama că nu mai putea continua așa. Atunci a luat decizia să plece în India.
Acum, șase ani mai târziu, Andreea nu mai lucrează în televiziune. Este antreprenorul din spatele platformei Andreea Raicu: Tu în echilibru cu tine. Cu ajutorul acesteia, își trăiește adevărul ei în timp ce ajută și încurajează și alte persoane să facă același lucru. Le oferă un spațiu sigur înspre care să se orienteze cu încredere; un spațiu pe care, poate, și-ar fi dorit și ea să îl aibă în momentele în care s-a confruntat cu depresie, episoade de buronout și atunci când nu se mai regăsea. Și-a dat silința ani de zile să lucreze cu și la propria persoană astfel încât să devină ea însăși un astfel de spațiu sigur pentru sine. Tot ceea ce a învățat pe parcurs pune, acum, în platforma pe care o construiește pentru comunitatea ei.
În ciuda acestui fapt, asta nu-nseamnă că are viața perfectă acum. Dar înseamnă că e împlinită, iar asta este, pentru Andreea, cel mai important. Atunci când nu se mai regăsește, în schimb – pentru că i se întâmplă chiar și ei asta – găsește un refugiu în… liniște. Mi-a povestit despre asta (și despre multe altele) într-o zi de vineri, la ora prânzului, într-un Zoom call. Am găsit-o pe Andreea la fel de frumoasă ca întotdeauna, în biroul ei, având o energie liniștitoare. Este caldă, deschisă și dornică să își împărtășească experiențele formatoare din viața ei. Și mai mult decât orice, își îmbrățișează vulnerabilitățile: nu-i e frică să fie umană. Am găsit-o, într-adevăr, în echilibru cu ea însăși.
Andreea, de câțiva ani ai început să fii asociată cu ideea unui „stil de viață sănătos”. Cum ai fi definit tu „un stil de viață sănătos” înaintea călătoriei tale în India?
Un stil de viață sănătos am abordat cu mult înainte de a merge în India. Într-un mod instinctiv, mi-am ascultat corpul care mi-a spus de ce am nevoie și am ales să introduc în alimentația mea acele lucruri care am văzut că-mi fac bine.
Îmi aduc aminte că în urmă cu foarte, foarte mulți ani, am simțit nevoia să țin un Post: Postul Paștelui. Cu acesta, eu am niște amintiri neplăcute; în copilărie, eram obligată de mama și de bunica mea să țin un astfel de Post și îmi amintesc că mâncam tot felul de lucruri care mă îngrășau, cum ar fi cartofii, și bineînțeles că nu eram deloc fericită cu asta.
Doar că fiind o persoană foarte curioasă, citisem despre cât de important este să „mănânci curat”. Pentru că Postul în sine înseamnă, de fapt, și un cleaning al corpului, mi-am zis: „hai să scot toate produsele de origine animală și să văd ce se întâmplă”.
Contrar așteptărilor celor care cred că atunci când ții Post, nu mai ai energie, eu aveam o energie fantastică. Cred că acela a fost unul dintre momentele în care mi-am dat seama cât de important e ceea ce alegi să pui în corpul tău… Pentru că orice pui în corpul tău, fie se vede imediat în exterior, fie se simte. Am început, atunci, să citesc despre multe stiluri alimentare: nu pentru că era la modă, ci pentru că am vrut să văd care s-ar potrivi mai bine modului în care funcționează corpul meu. Sunt o grămadă de stiluri alimentare care fie ți se potrivesc, fie nu, dar important e să le încerci.
„…a nu face și a nu ști erau egale cu lenea și prostia.”
De multe ori, avem tendința să alegem exact ceea ce aleg și prietenii noștri, și să luăm alegerile lor ca fiind bune și pentru noi. Realitatea este că suntem foarte diferiți: fiecare dintre noi are atât nevoile lui, cât și preferințele lui, drept pentru care e normal să le încercăm dacă ne fac bine, iar dacă nu, să le eliminăm. Chiar și în ziua de astăzi mai întâlnesc oameni care-mi spun: „dar trebuie să fie foarte greu să faci asta!” Iar eu le răspund: „nu, foarte greu ar fi, pentru mine, să fac invers…” Pentru că m-am obișnuit așa. Un moment cheie în care am început să mă obișnuiesc așa a fost când am locuit un an de zile în America.
Atunci, am renunțat la gluten, la lactate, la carne și la zahăr, iar corpul meu avea o energie incredibilă. Am început să scot toți alergenii, toate lucrurile care ar putea să-mi creeze intoleranțe sau alergii, și să le introduc, mai apoi, pe rând. Când faci asta și vezi că atunci când introduci un element nou ai o reacție (te umfli, îți simți mâinile mai ciudat, te simți fără energie) înseamnă că organismul tău nu se împacă bine cu produsul respectiv.
Când mi-am făcut intoleranțele, ele au fost exact cele pe care mi le-a indicat deja corpul meu. Doar că acum era oficial: am intoleranță la gluten și la lactoză. Iar de fiecare dată când mănânc ceva care nu se încadrează în regulile pe care eu mi le-am impus, se simte. Imaginează-ți o apă limpede în care arunci o mână de nisip. O să se vadă imediat. Imaginează-ți, în schimb, o apă murdară, destul de agitată… nici nu mai vezi mizeria.
Cum ai defini un stil de viață sănătos acum, câțiva ani mai târziu de la acel moment?
Acum, încerc să am și zile în care să nu mă abat de la ceea ce îmi doresc să mănânc și să mănânc, dar în cantități mici. De exemplu, zilele trecute mi-a fost poftă să mănânc pâine. M-am dus la o brutărie și mi-am luat o pâine bună pentru că pur și simplu am simțit nevoia să fac asta. Adică, îmi ascult foarte bine corpul pentru că mi se pare că e cel mai frumos dar pe care l-am primit și e cel mai bun prieten cu care trăiesc în fiecare zi a vieții mele. Trebuie să-l ascult și să-i dau ceea ce are nevoie.
Eu, din dorința de a fi foarte slabă, mi-am chinuit corpul foarte mult. L-am supus la foarte multe cure de slăbire, l-am înfometat și l-am supus unor experimente care bineînțeles că nu l-au fericit și nici măcar nu au dat rezultatele pe care le așteptam. Dar în cadrul unui curs am conștientizat că acest corp minunat, care mă ajută să fac atâtea lucruri în fiecare zi, este tratat extrem de urât și, uneori, certat (ba pentru că ne-am îngrășat prea mult, ba pentru că am slăbit prea mult…). Acela a fost un moment de conștientizare și, chiar și în cartea mea, Descoperă-te, am scris așa: „My body is my buddy.”
Când începi să-l accepți și să nu te mai raportezi atât de agresiv la el, lucrurile se întâmplă mult mai ușor. Dar când te trezești și te uiți în oglindă și-ți spui: „Ah, ia uite cât de grasă sunt, cât de urâtă sunt…”, energia aceasta negativă o simți în interior. De fapt, există un exercițiu pe care îl fac în cadrul cursurilor de coaching cu toți cei care-și doresc să se împace cu corpul lor și decurge așa: stai în fața oglinzii, cu o lumină destul de mică, te uiți la corpul tău și începi să-l îmbrățișezi.
Într-o primă fază te uiți și îți vine greu să construiești o astfel de intimitate cu tine însăți. Poate că la început nu o să găsești lucruri care-ți plac. Dar încearcă să identifici lucruri pe care nu le urăști. Împrietenește-te cu ele, bucură-te de ele… și încet-încet o să găsești și alte lucruri care să-ți placă și de care să fii mândră. Într-o luptă continuă cu corpul tău, nu vei avea nici liniște tu cu tine și nu vei fi fericită nici cu propria persoană, și nici în relațiile pe care le ai cu ceilalți.
Atunci când îți pregătești agenda pentru următoarea săptămână, îți incluzi mai întâi sportul, activitățile în natură, timpul pentru tine și de-abia apoi întâlnirile pentru muncă. Crezi că este asta ceva ce putem alege să facem în orice moment al vieții sau este, mai degrabă, ceva ce alegem să facem de la un punct încolo? Cum a fost pentru tine?
Facem asta atunci când conștientizăm cât de important este. Eu, de exemplu, am trecut printr-o depresie, episoade de burnout și multe alte probleme până am înțeles cât de important e să fac asta. Iar atunci când mi-am dat seama că fără sport, fără activități în natură și fără timp acordat mie însămi nu pot să funcționez, acela a fost momentul în care am decis să le integrez cu sfințenie în programul meu.
Țin minte că în anumite momente, când stăteam de vorbă cu câte un medic în perioadele în care eram dezechilibrată, îmi spunea: „Trebuie să-ți iei jumătate de oră ca să faci o plimbare pe jos în parc.” Și ziceam: „Cum? Eu am foarte multă treabă. Cum să fac tâmpenia asta? Am atâtea de făcut, cum să plec în mijlocul zilei…?” M-aș fi simțit foarte vinovată dacă aș fi făcut asta și mi se părea cât se poate de inutil.
Dar am realizat că așa cum ne încărcăm telefonul – prima grijă pe care o avem atunci când ajungem acasă sau seara, înainte de culcare – același lucru trebuie să-l facem și cu noi înșine. Pentru că mai devreme sau mai târziu, o să ni se termine bateria și o să cedăm. Pe deasupra, trăim într-o societate aflată tot timpul pe fugă. Nu se termină un lucru care ne necesită atenția, că și apare un altul.
Avem nevoie, în acest context, de ceva care să ne curețe și să ne dea energie. Ceea ce mă curăță pe mine și-mi dă energie este: somnul, sportul, să beau multă apă și să petrec timp în natură. Dacă nu fac aceste lucruri, mă dezechilibrez și încep să fiu mai irascibilă. Așa că, începem să facem aceste lucruri doar în momentul în care vedem clar cât de importante sunt pentru ca noi să funcționăm bine.
Într-o societate aflată mereu pe fugă, în care ideea de „a fi ocupat” este aclamată, cum ai învățat să spui „stop”? Care crezi că este cel mai important lucru pe care cititorii The Woman ar trebui să-l conștientizeze pentru a-și putea antrena această capacitate?
Este foarte important să înțelegem că noi nu suntem acțiunile noastre. Suntem ceea ce suntem și este de responsabilitatea noastră să ne descoperim, cu tot ceea ce se află în interiorul nostru: atât părțile care ne plac, cât și cele care nu ne plac. Ca să putem să avem lumină, trebuie să avem și umbră. Iar ca să facem asta, trebuie să conștientizăm următoarele verbe: „nu pot” și „nu știu”.
Eu, fiind crescută de un tată care m-a motivat tot timpul să fac, să fiu, să am… a nu face și a nu știi erau egale cu lenea și prostia. Până când, într-o zi, m-am lovit de un zid fiindcă pur și simplu nu am mai putut. În momentul în care am înțeles că e în regulă să spun nu, atunci, cumva, mi-am câștigat libertatea fiindcă nimeni nu este responsabil pentru viața noastră în afară de noi înșine. Iar pentru asta, trebuie să ne asumăm consecințele.
Trebuie să internalizăm ideea conform căreia în momentul în care eu îți spun ție da, iar mie îmi spun nu, eu mi-am asumat faptul că ți-am dăruit timpul meu, ție. Și atunci, eu n-o să-l mai am niciodată. De multe ori, renunțăm, totuși, la timpul nostru în defavoarea nevoilor altora… Dar asta vine la pachet cu frica noastră de a nu fii respinși, de a nu fii plăcuți de oameni și dați la o parte.
Și totuși, cred că acesta este un exercițiu pe care merită să-l faci fiindcă așa vei vedea care sunt oamenii care te plac și care te doresc în viața lor. Pentru că dacă oamenii care sunt lângă tine te doresc doar pentru ceea ce faci, pentru ei și pentru disponibilitatea ta în funcție de nevoile lor, atunci nu cred că-ți dorești astfel de oameni în jurul tău. Fiindcă dacă cineva te iubește (iar aici nu mă refer neapărat la prieteni), te va iubi pentru cum ești tu mai degrabă decât pentru cum vrea persoana respectivă să fii. Așa că, ceea ce se întâmplă cu noi este responsabilitatea noastră.
Imaginează-ți că viața noastră este un borcan foarte mare, în care trebuie să punem cât mai multe. Primii bolovani pe care-i punem în borcan sunt bolovanii foarte mari care reprezintă lucrurile foarte importante din viața noastră: familia, sănătatea, copiii… După care, vin bolovanii care reprezintă lucrurile din viața noastră care sunt importante, dar nu le fel de importante precum familia, sănătatea, copiii. După care, curge nisipul asupra acestor bolovani în borcanul nostru. Nisipul reprezintă toate grijile, lucrurile administrative și orice altceva ne mai ocupă timpul.
Dacă nu punem întâi lucrurile cele mai importante și importante, nisipul va curge încontinuu și ne va ocupa tot spațiul. De aceea, este important să ne prioritizăm lucrurile ca atare, pentru că nimeni n-o s-o facă în locul nostru. Un exemplu relevant în acest sens este situația în care ne invită cineva, undeva, iar noi am prefera să nu mergem. Suntem atât de obosiți… Dar mergem oricum, pentru că ne gândim că dacă spunem pas, s-ar putea s-o supărăm pe persoana respectivă.
Ne gândim vreo secundă că dacă alegem să mergem, s-ar putea să ne supărăm noi înșine? Așa, ajungi să te pui în situația în care pui nevoile celuilalt mai presus de nevoile tale. Important este să ne facem propriile alegeri în funcție de noi înșine, de nevoile și dorințele noastre. Evident că sunt și excepții pentru că viața este făcută și din astfel de momente. Dar alegerile acelea le facem în mod asumat. Însă, dacă facem lucruri pentru a nu fi respinși, din frica de a fi dați la o parte și pentru a nu pierde prieteni… înseamnă că vom ajunge să stăm cu niște oameni care nu ne sunt, în realitate, prieteni.
„…dacă ai o persoană apropiată care se confruntă cu depresia, cel mai bine este să-i fii alături. S-o ții de mână.”
Cu ce ai înlocuit lucrurile, activitățile și experiențele pe care le făceai cu drag, pentru suflet, înainte de pandemie, din martie 2020 până astăzi pentru a te adapta la noua realitate? A fost aceasta o provocare pentru tine?
Noi avem o capacitate foarte mare de a ne adapta. Charles Darwin spunea: „În situațiile de criză, nu cei mai deștepți și mai puternici supraviețuiesc, ci cei care se adaptează.” Cred că în toată perioada de început a pandemiei, cuvintele astea au fost cu mine; am realizat cât de important este să mă adaptez ca să pot să supraviețuiesc.
N-am mai putut să călătoresc, ceea ce mi-a lipsit foarte mult. Dar… au fost câțiva oameni care au fost alături de mine în această perioadă și m-am simțit extrem de norocoasă că nu am simțit o durere la fel de mare fiindcă mi-am găsit intern resurse și-n jurul meu.
Cea mai mare provocare de care m-am lovit, în schimb, în momentul în care a început pandemia a fost cea de business, pentru că eram într-un moment în care trebuia să dezvoltăm un proiect în care deja investiserăm bani și ne-am dat seama deodată că nu mai este potrivit contextul.
Cumva, m-am panicat într-o primă fază pentru că mi-am dat seama că nu mai aveam doar responsabilitatea mea, ci am responsabilitatea unei întregi echipe de care trebuie să am grijă într-un context în care nu știu ce să fac. Și-atunci m-am adaptat. Împreună cu echipa am reușit să găsim soluții și să dezvoltăm proiecte la care probabil nici nu ne-am fi gândit înainte.
Pentru multe persoane, ultimul an a fost cel mai greu de până acum. Tu, în schimb, cel mai probabil ai avut, în urmă cu câțiva ani, când te-ai confruntat cu depresia, perioade mai grele decât anul pandemiei. Care ai spune că este cel mai important lucru de conștientizat de către o persoană care se confruntă, la rândul ei, cu depresia? Cum a arătat momentul în care tu ți-ai dat seama de asta?
Atunci când crezi că ai depresie – fiindcă nu toată lumea care se confruntă cu asta, e conștientă de faptul că o are – te izolezi. Spui oamenilor că ai treabă, că ești ocupat, că nu ai timp… dar izolarea este cel mai mare inamic.
Te face să te adâncești și mai tare în gândurile tale și în starea ta, nu te ajută să ieși de acolo – mai ales dacă n-ai resursele și instrumentele necesare. Eu, în momentul în care m-am confruntat cu depresia, fiind o personalitate care poate mereu, credeam că pot să trec și peste asta. Dar am înțeles ulterior că pentru a reuși să fac asta, trebuie să cer ajutor.
Mai cred, totodată, că mai e un lucru foarte important pe care oamenii nu știu să îl facă, și anume: să gestioneze o situație în care cineva drag lor se confruntă cu asta. Atunci când spui că te simți trist și deprimat, ceilalți au tendința să spună: „Nu, nu, e totul în regulă, totul o să fie bine!” Dar cel mai mare bine pe care i-l poți face unui om care trece prin asta e să-i dai spațiu să fie exact așa cum este. Așa că, dacă ai o persoană apropiată care se confruntă cu depresia, cel mai bine este să-i fii alături. S-o ții de mână. Să fii un sprijin pentru ea. S-o încurajezi să caute ajutor. Nu să-i dai soluții… Pentru că nu ai de unde să știi ce simte acea persoană în interior cu adevărat.
Fiind crescuți într-o cultură care nu încurajează acceptarea și trăirea emoțiilor negative, ci reprimarea lor, care crezi că este primul pas pe care trebuie să îl facă orice persoană pentru a începe să se accepte pe sine? Ce pași ai urmat tu pentru a ajunge în acest punct?
Un lucru cu care și eu m-am confruntat și cu care se confruntă și cei cu care lucrez este că nu ne cunoaștem. Deloc. Mai mult decât în alți ani, trăim într-un automatism. Motiv pentru care, dacă întrebi pe cineva care-s emoțiile negative cu care trăiește, n-o să știe să-ți spună. Sau o să-ți răspundă spunând că el/ea nu are emoțiile respective. Atâta că… fiecare dintre noi are toate emoțiile. Pe unele dintre ele am fost învățați să le acceptăm și să le trăim, iar pe altele am fost învățați să le reprimăm.
Dacă ai trăit, în copilărie, într-o casă în care furia nu avea loc și ți se spunea, atunci când erai furios, „treci în camera ta și nu ieși de acolo până nu ți-a trecut furia”, înseamnă că ți-ai internalizat gândul că părinții tăi nu te vor iubi dacă ești furios. Și atunci, o să îți reprimi furia. Iar acesta devine felul tău de a fi: sunt foarte mulți oameni pe care dacă-i întrebi dacă se enervează vreodată, îți vor spune că nu. Pentru că au înțeles că atunci când sunt nervoși, nu sunt acceptați, ci sunt dați la o parte. Iar ăsta e un mod de supraviețuire pentru ca oamenii din jurul tău și părinții tăi să te placă și se perpetuează din copilărie până în perioada adultă.
Deci, un prim pas ar fi să practici autocunoașterea: trebuie să stai, să te observi și să cauți în interiorul tău. Întrebă-te: cum te simți?, de ce te simți așa?, ce îți place la tine?, ce nu îți place la tine?, care-ți sunt pattern-urile? Uite, unul dintre produsele care s-au vândut foarte bine la noi sunt cartolinele Descoperă-te care te ajută să-ți afli pattern-urile și să observi aspecte precum ce-ai luat de la mama?, ce-ai luat de la tata?, care-i relația ta cu bărbații?
Practic, cu ajutorul cartolinelor Descoperă-te faci o întâlnire cu propria persoană după 20-30 de ani în care stai… și te cunoști. După care, când descoperi toate lucrurile care în principiu nu-ți plac, trebuie să vezi cum lucrezi cu ele astfel încât să le duci într-o zonă în care să fii împăcat cu ele. Mi-e greu să dau niște tehnici exacte în acest sens pentru că e o muncă pe care eu o fac de foarte mulți ani și pe care o să o continui până când nu o să mai fiu aici…
De ce crezi că nu practicăm introspecția fie până foarte târziu, fie deloc?
Introspecția nu e un lucru ușor de făcut, pentru că scoate la iveală toate sentimentele pe care le-ai reprimat în decursul timpului, din copilărie începând până în punctul în care te afli astăzi. Și de foarte multe ori, e foarte multă tristețe acolo. Nimănui nu-i face plăcere să stea într-o oază de tristețe. Doar că… tristețea, atâta timp cât nu este consumată, va rămâne acolo. Și vei face alegeri dintr-o poziție care va fi guvernată de sentimentele reprimate din interiorul tău.
De multe ori, nu reușim să facem pace cu noi înșine decât dacă suntem ghidați de un psiholog în acest proces. Ori, în societatea românească, există în continuare tendința de stigmatizare a ședințelor cu un astfel de terapeut. Te-ai lovit de această problemă în perioadele în care ai ales să mergi la un psiholog? Cum ai gestionat-o atunci și cum ai gestiona-o diferit acum?
Primul lucru care-mi vine în minte la întrebarea asta este momentul când lucram deja în televiziune și… în presă a apărut faptul că eu mergeam la terapie și, într-un ziar scria așa: „cu Raicu la psihiatru”. M-a durut foarte tare pentru că oamenii n-au înțeles care este diferența dintre psiholog și psihiatru și au șters cu mine pe jos foarte tare din cauza asta. Nu doar un singur ziar a făcut asta, ci multe tabloide.
La momentul respectiv, nu înțelegeam de ce dau atât de tare într-un om care n-a făcut decât să fie onest și să vorbească despre ceea ce simte în interior și ceea ce trăiește. Să spui că mergi la psiholog te pune într-o poziție vulnerabilă. Dar atunci când tu accepți că este un lucru perfect normal să mergi la un psiholog, la fel ca atunci când te duci la un dermatolog, înțelegi că așa cum ai grijă de pielea ta, trebuie să ai grijă și de sufletul și de mintea ta. Iar de îndată ce accepți lucrul ăsta și îți dai seama cât de bine îți face, nu-ți mai pasă de ceea ce zic ceilalți. Dar aceasta e cea mai mare problemă: capacitatea noastră de a accepta.
Îmi aduc aminte de primul TEDx pe care l-am avut: după 20 de ani în care lumea mă vedea undeva sus, deasupra tuturor lucrurilor, cu viața perfectă, eu am venit și am spus „mi-am construit viața pe o minciună pe care mi-am spus-o atât mie, cât și vouă”. Iar după discursul respectiv, foarte multă lume m-a întrebat: „Nu ți-a fost greu să ne povestești lucrurile astea?” Eu le-am răspuns că… „greu nu a fost să le povestesc oamenilor, ci să admit față de mine însămi asta”. În momentul în care admiți și accepți ceva, nu mai contează. După aceea, singurul om cu care trebuie să faci pace ești tu. Nu ceilalți.
Ce schimbări ai observat tu producându-se în relațiile tale (fie ele profesionale, fie personale) din momentul în care ai început să te deschizi mai mult și mai ușor?
Unii oameni s-au deschis și ei, iar conexiunea apărută între noi a fost mult mai reală și mai autentică. Pentru alții a fost mult prea copleșitor și n-au putut să funcționeze cu ea, așa că ne-am orientat înspre direcții diferite. Dar această schimbare din interior vine cu foarte multe schimbări din exterior pe care ulterior le conștientizezi ca fiind câștiguri… Fiecare pierdere este un spațiu rămas, care nu mai are loc acolo, nu se mai potrivește, și este lăsat liber pentru a fi ocupat de o altă persoană care se potrivește cu cine ești tu în momentul respectiv.
N-o să te întrebăm ce i-ai spune Andreei din trecut, dar o să-ți lansăm o provocare. Dacă ar fi să îți adresezi un mesaj ție, cea care vei fi la bătrânețe, ce ți-ai spune? De ce?
Când am venit din India, mi-am făcut o promisiune, și anume că întotdeauna am să caut adevărul și că am să-l trăiesc. Așa că, ce mi-aș dori să-mi spun mie, cea care vor fi la bătrânețe este: „Mă bucur foarte tare că ai avut curajul să-ți trăiești adevărul pe care ți l-ai dorit și să faci lucruri pentru sufletul și pentru inima ta.” Îmi doresc să-mi spun asta.
Ești fericită?
Sunt împăcată. Cred că fericirea nu e o stare continuă. Fericirea apare și dispare. Am înțeles foarte greu lucrul ăsta; eu îmi doream să fiu veșnic fericită. Poți să fii împăcat, cu momente în care ești fericit și cu alte momente în care trăiești diverse emoții. Și cred că pentru mine e mai prețios să fiu împăcată decât să fiu fericită.
Ai regrete?
Nu, nu am regrete, pentru că ar însemna să trăiesc în trecut. M-am împăcat cu alegerile mele, cu ceea ce mi s-a întâmplat și cu lucrurile pe care nu pot să le schimb. Am înțeles că lucrurile pe care poate mi le-aș fi dorit la un moment dat, n-au fost să se întâmple atunci. Așa că am făcut pace. Pentru că dacă n-aș fi făcut, aș trăi într-o luptă continuă.
Experiența pe care ai recomanda-o oricui și-ar dori să lucreze cu și la propria persoană:
Am făcut la un moment dat un curs, numit Primar Rebirth. Cursul are legătură cu primii șapte ani din viață, în care se creează toate condiționările și personalitatea. A fost un proces care pe mine m-a ajutat foarte tare. Dar cred că niște ședințe de psihoterapie pe care le faci în mod constant sunt, de fapt, cele care te ajută.
Eu fac și acum, uneori, terapie. În anumite momente din viață am nevoie nu de terapie neapărat, ci de un om cu care să am feedback. Pe mine, de exemplu, când vorbesc cu cineva despre trăirile mele interioare mă ajută să înțeleg. Și atunci, uneori, am nevoie de un om obiectiv care să-mi pună întrebări. Deși sunt foarte norocoasă să fiu înconjurată de oameni cu care să pot face asta.
Un scurt mesaj pentru femeile care-și doresc să fie „ca Andreea Raicu”:
Să nu fie ca Andreea Raicu. Să fie ca ele. (râde)
Micul dejun favorit:
Depinde, în funcție de stare.
Sportul preferat:
Îmi place să înot, să alerg, să fac exerciții functional.
Comunitatea The Woman.ro întreabă:
Ai trecut printr-o relație toxică? Și dacă da, care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o din aceasta?
Am fost într-o relație toxică nici mai mult, nici mai puțin de șapte ani. În urma acestei relații toxice, am decis să merg în India. A fost singurul mod în care am reușit să mă ridic. Uneori, „you have to go all the way down, to hit the bottom, so that you can go up”. Ce am învățat în urma acestei relații este că atâta vreme cât tu nu te vei respecta, nu te va respecta nimeni.
Atâta vreme cât vei sta cu cineva care nu te va asculta, nu te va auzi și nu te va lua în considerare, nu ai ce să cauți acolo. Lucrurile astea le vezi din prima zi. Iar uneori ne dorim atât de tare o relație și proiectăm pe persoana respectivă tot felul de povești, crezând că lucrurile se vor schimba, dar nu se schimbă niciodată… Devin, în schimb, din ce în ce mai rele.
Cu cât tolerezi mai mult, cu atât vei avea mai mult de tolerat. Important este ca de la început să-ți stabilești un set de lucruri pe care ți le dorești (care pot fi flexibile), cum ar fi că pentru tine e important să fii respectat, văzut, auzit, iubit… și dacă lucrurile respective nu se întâmplă, nu ai de ce să stai acolo.
Dacă am vrea și noi să urmăm călătoria pe care ai făcut-o tu în India, unde ne-ai recomanda să mergem pentru prima dată? De unde ai sugera să începem?
Aș sugera să nu încerce nimeni să aibă aceeași călătorie ca mine. A venit cineva la un moment dat într-un workshop și m-a întrebat: „Aș vrea să merg în India, poți să-mi spui unde ai fost?” Și am întrebat: „De ce?” Mi-a spus: „Pentru că vreau să trăiesc aceeași experiență pe care ai trăit-o tu.”
Nu cred că este corectă premisa de la care pleacă cineva într-o astfel de călătorie pentru că fiecare dintre noi are viața lui, drumul lui și călătoria lui. Suntem diferiți și avem nevoi diferite. Suntem în momente din viețile noastre diferite, avem experiențe și deschideri diferite, răni și nevoi diferite.
Dar atunci când te deschizi, răspunsurile vor veni către tine și vei știi, vei simți în corpul tău exact unde trebuie să mergi și ce trebuie să faci. În momentul acesta, locul în care eu am fost în India este închis din cauza pandemiei, deci nu aș putea să-l recomand fiindcă nu ar ajuta.
Cum trecem peste moartea unei persoane dragi?
Dispariția cuiva este un lucru foarte dureros cu care m-am confruntat de două ori în viață… Sunt mai multe etape prin care trebuie să treci… E greu să răspund la întrebarea asta fiindcă e un proces mai lung pe care trebuie să-l parcurgi. Nu e atât de simplu.
Cum reușești să încetezi să mai cauți scuze pentru ceilalți și să începi să-i vezi așa cum sunt ei de fapt?
Mă dau doi pași în spate și încerc să-i privesc dintr-o perspectivă obiectivă, nu din rănile și din nevoile mele. Pentru că atunci când ne uităm din rănile și din nevoile noastre, vom alege întotdeauna ceea ce ne hrănește.
Translatez situația în care mă aflu către o altă persoană, în exterior. Mă uit înspre două persoane care n-au nicio legătură cu mine, dar care se află în același raport. Și mai încerc să mă gândesc la prietenele mele: să-mi imaginez aceeași situație, raportată la ele.
Îmi e mai ușor să judec obiectiv raportat la altcineva, mai degrabă decât la propria persoană. N-a fost ușor să fac asta la început, dar e o chestiune de exercițiu. Devine mai ușor cu timpul.
Când ai un moment în viață în care nu reușești să te regăsești, de unde începi să-ți regăsești calea?
Din liniște. Am nevoie să fac liniște, să merg într-un loc în care să fiu doar eu cu mine și să aflu unde m-am pierdut pe drum. Și liniștea mă ajută să găsesc cărarea înapoi.
Credit foto: Alexandru Roșieanu și Alex Galmeanu.
—
Editor:
